Vizitatorii din Pompei, vechiul oraș roman îngropat și conservat de erupția Vezuviului în anul 79 d.Hr., rareori privesc dincolo de zidurile sale.
Și nu este de mirare: orașul minunat conservat oferă un spectacol fascinant, cu fresce care povestesc mituri precum cel al Helenei din Troia, un amfiteatru impunător și băi cu decoruri luxoase.
Cu toate acestea, odată ce treci de limitele orașului, se dezvăluie o altă lume — diferită, dar la fel de semnificativă — care trece adesea neobservată.
Pentru vechii romani, drumurile care legau orașele erau mult mai mult decât simple rute de transport: ele reprezentau adevărate „căi ale memoriei”. De-a lungul acestor drumuri se aliniau morminte, de la simple monumente cu inscripții comemorative până la structuri elaborate, concepute pentru a celebra banchete în onoarea celor decedați, unde prietenii și rudele puteau să le aducă un omagiu și să le păstreze vie amintirea.
Unele morminte romane par chiar să vorbească direct trecătorilor, ca și cum ocupantul lor ar putea să-și ridice vocea din lumea de dincolo pentru a împărtăși o ultimă lecție. Un exemplu remarcabil în Pompei este cel al liberului Publio Vesonio Fileros, al cărui mormânt începe cu o frază plină de politețe și avertisment: „Străine, oprește-te o clipă, dacă nu te deranjează, învață din greșelile mele”.
Intrarea și ieșirea din Pompei era, pentru antici, o experiență încărcată de amintiri: o reamintire a modului în care se trăia și se murea, o invitație de a aduce un omagiu celor care au parcurs drumul înainte și de a învăța din viețile lor.
Prin urmare, recenta descoperire a unui mormânt monumental, încununat de sculpturi în mărime naturală ale unui bărbat și unei femei, chiar la marginea estică a orașului, reprezintă mult mai mult decât o descoperire arheologică fascinantă. Reprezintă, de asemenea, o chemare de a ne opri și de a ne aminti de cei care au trăit și au murit odată în acest oraș italian plin de viață.
Caracteristica principală a mormântului este un zid mare cu mai multe nișe în care, probabil, erau așezate urne cu rămășițe incinerate. Acest zid este încoronat de o impresionantă sculptură în relief care înfățișează o femeie și un bărbat, stând unul lângă altul, dar fără să se atingă.
Un detaliu frapant este faptul că figura feminină este puțin mai înaltă, având o înălțime de 1,77 metri, în timp ce cea a bărbatului măsoară 1,75 metri. Ea apare îmbrăcată într-o tunică simplă, mantie și voal, elemente tradiționale care simbolizează feminitatea în cultura romană. La gâtul ei se remarcă un pandantiv în formă de semilună, cunoscut sub numele de lúnula, care, datorită asocierii sale antice cu ciclurile lunare, reprezintă fertilitatea și nașterea feminină. El, în schimb, poartă toga romană prin excelență, o piesă vestimentară care îl identifică imediat ca cetățean roman de sex masculin, mândru de statutul și apartenența sa.
Pe cine reprezintă de fapt aceste statui?
În arheologie, presupunerea cea mai obișnuită în fața reprezentării unui bărbat și a unei femei împreună într-un mormânt este că este vorba de un cuplu: soț și soție. Cu toate acestea, în acest caz, există un detaliu revelator care sugerează altceva. Femeia ține în mâna dreaptă o ramură de laur, un obiect simbolic pe care preotesele îl foloseau pentru a aprinde fumul de tămâie și ierburi în timpul ritualurilor religioase.
În Roma antică, preotese se bucurau de un statut neobișnuit de ridicat pentru femeile din acea vreme, și s-a luat în considerare posibilitatea ca această figură feminină să reprezinte o preoteasă a zeiței Ceres, versiunea romană a lui Demeter, zeița agriculturii și fertilității.
Astfel, această preoteasă de rang înalt este reprezentată alături de un bărbat. Includerea simbolurilor care reflectă rolul ei religios alături de atributele lui — precum toga, care îl identifică ca togatus sau cetățean roman — indică faptul că ea nu este acolo doar ca simplă însoțitoare, ci ca o figură cu autoritate proprie, recunoscută pentru contribuția sa la societatea pompeiană. Ar putea fi mama sa sau poate o figură și mai importantă în comunitate, ceea ce ar explica chiar și reprezentarea sa ușor mai înaltă. Fără o inscripție care să clarifice relația dintre cei doi, identitatea sa exactă rămâne un mister. Ideea centrală este clară: o femeie nu trebuie să fie soție pentru a fi alături de un bărbat.
Fascinant este faptul că această revelație nu se limitează la Pompei. În noua mea carte, Mythica, care nu se concentrează pe femeile din Roma, ci pe cele din Grecia din Epoca Bronzului, am constatat cum descoperirile arheologice recente contestă, în repetate rânduri, vechile presupuneri despre rolul femeilor în societate și importanța funcțiilor lor.
Un exemplu fascinant provine dintr-o înmormântare regală din Micene, datată din epoca bronzului târziu: o femeie și un bărbat au fost îngropați împreună în necropola regală, cu aproximativ 1.700 de ani înainte ca erupția Vezuviului să distrugă Pompei. Ca de obicei, arheologii care au făcut descoperirea au presupus imediat că femeia era soția bărbatului. Cu toate acestea, analiza ADN a schimbat complet perspectiva.
În 2008, analiza ADN efectuată pe ambele schelete a revelat că nu erau soț și soție, ci frați. Ea fusese îngropată în necropola regală nu prin alianță, ci ca membru al familiei regale prin descendență. Cu alte cuvinte, se afla acolo în propriile sale condiții.
De la strălucitoarea Micene până la cenușa Pompeiului, rămășițele lumii antice ne oferă o narațiune foarte diferită de cea pe care am considerat-o de la sine înțeleasă timp de secole. Ele ne arată că o femeie nu trebuia să fie soție pentru a avea prezență, putere sau semnificație.
De aceea, merită să acordăm atenție sfatului vechiului nostru cunoscut Publio. Să observăm înmormântările din trecut. Să ascultăm ce ne învață ele. Și să învățăm.
