Din oaza Bahariya pornesc traseele care duc către formațiuni naturale, peșteri, văi și peisaje care par a fi de pe altă planetă.
Cuprins
„În deșert, există soluții pentru toate”, ne-a spus ghidul nostru, Ahmed. „Cu excepția vântului”, a adăugat el cu un zâmbet ironic, în timp ce își încheia jacheta ușoară. La apusul soarelui, în a doua noastră noapte de camping în suprarealistul Deșert Alb din Egipt, liniștea a fost întreruptă. O furtună de nisip a venit fără avertisment, acoperind peisajul cu un zid de praf și nisip. Nisipul lovea formațiunile impunătoare de calcar – deja aproape ireale în timpul zilei – transformându-le în siluete fantomatice, ale căror contururi se deplasau ca niște miraje în ceața rotitoare.
O formațiune, care părea o pasăre de pradă gigantică, părea să clipească și să bată odată cu furtuna. O alta, cu un profil regal și uzat de timp, avea o asemănare surprinzătoare cu Marea Sfinx. Era imposibil să nu te întrebi: oare aceste ciudate santinele de calcar i-au inspirat pe vechii egipteni să sculpteze unele dintre monumentele lor cele mai iconice?
Mereu m-au atras deșerturile: imensitatea lor, provocarea lor, tăcerea lor. Acum, locuind în Cairo, nu puteam rezista ocaziei de a petrece câteva zile departe de civilizație, în Deșertul Alb. Însoțiți de un ghid și un șofer egipteni, eu și soțul meu am pornit într-o excursie de trei zile și două nopți care ne-a dus în inima uneia dintre minunile mai puțin cunoscute ale Egiptului.
În mijlocul haosului rotitor, am zărit silueta vagă a unei figuri în depărtare, fantomatică în mijlocul furtunii. Am crezut că ochii ne înșeală când vântul s-a intensificat și figura a dispărut. Abia mai târziu am aflat că o femeie dintr-un alt tabără se rătăcise când nisipurile rotitoare i-au șters orice noțiune de orientare. Din fericire, nu se îndepărtase prea mult și a fost găsită repede. În deșert, chiar și călătorii experimentați se pot dezorienta rapid.
Am stins repede focul și am căutat adăpost, ghemuindu-ne într-un cort iluminat de o singură lampă intermitentă conectată la bateria unei mașini. Nisipul lovea prelata ca o ploaie torențială și se strecură prin fiecare cusătură și fermoar. Când m-am trezit mai târziu în acea noapte, furtuna trecuse. Liniștea era atât de absolută încât era aproape neliniștitoare, dar nu puteam ieși. Fermoarul cortului se lipise de nisip și a trebuit să-l deschidem cu forța pentru a ieși.
Scena care m-a întâmpinat în lumina lunii era eterică. Un strat dens de nisip fin acoperea totul: cortul, sacii de dormit, hainele, chiar și părul nostru. Am rămas singură sub un cer înstelat, simțind că m-am trezit pe o altă planetă.
În liniște, am observat o mișcare ușoară: un mic vulpe de deșert (fennec) alergând lângă mine. S-a oprit suficient cât să-mi întâlnească privirea, ochii lui de culoarea chihlimbarului reflectând lumina lunii, înainte de a dispărea printre dune.
La aproximativ 370 km sud-vest de Cairo, Deșertul Alb, sau Sahara el Beyda, este accesibil din Oaza Bahariya. Călătoria durează aproximativ cinci ore pe șosea, urmate de încă câteva ore pe drumuri off-road, în căutarea locului perfect pentru campare. Majoritatea călătorilor, ca și noi, optează pentru expediții ghidate în Land Cruisere robuste, echipate cu tehnologie modernă și provizii esențiale pentru a supraviețui condițiilor extreme din deșert.
Adevărata magie a deșertului, însă, se dezvăluie încet. Deșerturile Alb și Negru din Egipt sunt studii de contrast. Deșertul Alb, protejat ca parc național din 2002, este dominat de formațiuni de calcar sculptate de vânt de-a lungul a mii de ani. Unele arată ca niște ciuperci gigantice, altele ca niște cămile, sfinguri, corbi sau creaturi fantastice.
La mică distanță cu mașina se află Deșertul Negru, următoarea oprire a călătoriei noastre, unde nisipul ocru face loc dealurilor vulcanice cu vârfuri negre. Aceste vârfuri întunecate sunt rămășițe ale unor erupții vechi care au acoperit nisipurile din jur cu bazalt, creând un peisaj auster și enigmatic, cu un aer marțian.
Deșertul Albe
Ne-am oprit la Muntele de Cristal, o formațiune de cristale de cuarț și calcit topite în structuri orbitoare. O stâncă uriașă, cu o formă tulburătoare de meduză, părea aproape prea fantastică pentru a fi reală.
Dar poate că cel mai extraordinar loc pe care l-am vizitat a fost Valea Agabat, sau Wadi al-Agabat, un labirint ascuns de formațiuni stâncoase impunătoare și teren lunar în apropierea Deșertului Alb și a Oazei Bahariya.
Faimoasă pentru sculpturile sale suprarealiste în piatră și nisipurile sale aurii, această vale îndepărtată a jucat probabil un rol discret, dar important în vechile rețele comerciale.
În perioadele faraonice, greco-romane și mai târziu islamice, rutele caravanelor – numite adesea „Darb” – traversau vastele deșerturi, conectând Valea Nilului cu oaze îndepărtate și chiar cu Libia. Wadi al-Agabat ar fi servit ca un coridor natural între oazele Bahariya și Farafra, oferind un pasaj relativ mai ușor prin peisajul accidentat al deșertului, cu puncte de referință identificabile într-o întindere altfel uniformă.
În inima sa, Peștera Lunii dezvăluie minuni tăcute: raze subțiri de lumină se strecoară prin crăpături naturale, iluminând pereții venati de minerale care strălucesc în penumbră. Atingerea rocii reci și strălucitoare era ca și cum te-ai conecta la istoria secretă a Pământului.
Cel mai uimitor lucru era însă acustica peșterii. Curbura rocii, înălțimea și densitatea acesteia amplificau o singură aplauză într-o rezonanță care se răspândea în tot deșertul înconjurător – un fenomen natural care, în caz de urgență, ar putea servi drept semnal de salvare.
La doar o zi de călătorie de agitația din Cairo, deșerturile Alb și Negru oferă mai mult decât o evadare; oferă perspectivă, seninătate, claritate și aventură. Între zgomotul vântului, strălucirea stelelor peste o mare de dune și tăcerea profundă care urmează, deșertul devine nu doar un loc, ci o stare de spirit. Un restart. O întoarcere.
